History of Sociology, Social contract Jean-Jacques Rousseau, Essays (university) of Sociology

Download History of Sociology, Social contract Jean-Jacques Rousseau and more Essays (university) Sociology in PDF only on Docsity! Istoria Sociologiei Contract social Jean-Jacques Rousseau Auguste Comte a fost primul care a dezvoltat conceptul de „ sociologie”. El a definit sociologia ca o știință pozitivă. Pozitivismul este căutarea „legilor invariante ale lumii naturale și sociale”. Comte a identificat trei metode de bază pentru descoperirea acestor legi invariante, observația, experimentarea și compararea. Sociologia este studiul vieții sociale, al schimbărilor sociale și al cauzelor și consecințelor sociale ale comportamentului uman. Sociologii investighează structura grupurilor, organizațiilor și societăților și modul în care oamenii interacționează în aceste contexte. Filosoful francez Auguste Comte (1798-1857) – numit adesea „ părintele sociologiei ” – a folosit pentru prima dată termenul de „ sociologie ” în 1838 pentru a se referi la studiul științific al societății. El credea că toate societățile se dezvoltă și progresează prin următoarele etape: religioasă, metafizică și științifică. Premisa de bază a sociologiei este că comportamentul uman este în mare măsură modelat de grupurile cărora le aparțin oamenii și de interacțiunea socială care are loc în cadrul acestor grupuri. Principalul obiectiv al sociologiei este grupul, nu individul. Este definit pe bună dreptate ca un studiu științific al interacțiunii umane. O teorie sociologică este o presupunere care intenționează să ia în considerare, să analizeze și să explice obiectele realității sociale dintr-o perspectivă sociologică , creând conexiuni între conceptele individuale pentru a organiza și fundamenta cunoștințele sociologice . Un concept sociologic este un construct mental care reprezintă o parte a lumii într-o formă simplificată. Un exemplu de construcție mentală este ideea de clasă sau distincția a două grupuri în funcție de venitul, cultura, puterea sau alte caracteristici definitorii. Pe langă întemeietorul Compte, un alt nume important în istoria sociologiei este Émile Durkheim; filosof și sociolog francez recunoscut pentru stabilirea sociologiei ca disciplină academică și pentru faptul că a fost unul dintre părinții săi fondatori, împreună cu Karl Marx și Max Weber, care, după monografia sa Despre sinucidere începe să distingă știința socială de psihologie și filozofie politică. Max Weber este autorul unei opere ştiinţifice complexe ce cuprinde, în general, o reflecţie fundamentală asupra organizării societăţii, şi în particular, studiul unor aspecte importante ce privesc rolul pe care îl joacă religia, iar cel de-al treilea nume important, Marx, în contextul sociologiei, a propus marxismul. Conform acestui curent, dinamica socială se bazează pe lupta dintre diferitele clase ale unei societăți. În România, la fel ca și în alte state în care sociologia a activat, putând numi aici în general state vestice precum Franța, Germania ce au adus contribuții majore sociologiei datorită unor autori ce s-au implicat în cercetarea științelor umaniste, fapt ce a adus în mod inevitabil la crearea unei științe noi și anume sociologia. Sociologia românească este un termen ce se referă la ideologiile și implicațiile sociologice ce le-au avut anumiți autori români în legătură cu sociologia. Deși au existat anumite personalități de seamă precum Dimitrie Gusti și Spiru Haret, dar nu numai, ce s-au implicat în mod fie direct sau indirect, au existat și alții care au activat în acest domeniu al sociologiei. scrie că renunțarea la libertate este contrară naturii umane și că a renunța la libertate în favoarea autorității altei persoane înseamnă a „priva acțiunile cuiva de toată moralitatea” Tot în Cartea I, în capitolul 8 din Contractul social , Rousseau încearcă să-și lumineze afirmația conform căreia formarea statului legitim nu implică nicio pierdere netă a libertății, dar, de fapt, el face o afirmație ușor diferită. Noua revendicare implică ideea unui schimb de un tip de libertate (libertate naturală) cu un alt tip (libertate civilă). Libertatea naturală implică un drept nelimitat la toate lucrurile, o idee care amintește de „dreptul naturii”. Deoarece toate ființele umane se bucură de acest drept de libertate asupra tuturor lucrurilor, este clar că într-o lume ocupată de mulți oameni interdependenți, valoarea practică a acelei libertăți poate fi aproape inexistentă. Acest lucru se datorează faptului că capacitatea oricărui individ de a obține ceea ce își dorește va fi limitată de puterea sa fizică și de puterea fizică competitivă a altora. Mai mult, conflictul inevitabil legat de resursele limitate va pune indivizii unul împotriva celuilalt, astfel încât exercitarea nestingherită a libertății naturale va duce la violență și incertitudine. Formarea statului și promulgarea legilor voite prin voința generală transformă această condiție Rousseau face o altă afirmație în același capitol, și anume că în condițiile societății civile cetățeanul atinge „libertatea morală”, prin care el înseamnă supunerea față de o lege pe care cineva și-a prescris-o. În mod firesc, aceasta ridică întrebarea dacă cetăţeanul se supune de fapt numai la sine atunci când se supune voinţei generale. Această afirmație pare greu de conciliat cu faptul majorităților și minorităților într-un stat democratic, deoarece acei cetățeni care se trezesc depășiți la vot ar părea constrânși de o decizie cu care nu sunt de acord. Contractul social , unde susține că cei care se supun unor legi pe care nu le-au votat rămân legați de o voință care este a lor, întrucât procesul democratic le-a permis să descopere conținutul unei voințe generale pe care o împărtășesc.  Invocarea de către Rousseau a trei tipuri de libertate (naturală, civilă și morală) poate părea confuză. Onoutate e faptul că el se bazează și pe o a patra concepție a libertății, legată de libertatea civilă, dar distinctă de aceasta, pe care nu o numește nicăieri în mod explicit. Aceasta este „libertatea republicană” și constă, ,,nu în faptul că sunt supus propriei mele voințe, ci mai degrabă în faptul că legea mă protejează de a fi supus voinței oricărei alte persoane anume, în felul unui sclav sau iobag”. Totuși, conceptul este clar implicit în notoriul pasaj „forțat să fie liber”, deoarece el explică acolo că, atunci când fiecare cetățean este constrâns să se supună voinței generale, i se oferă astfel o garanție împotriva „orice dependență personală.” În centrul vederii lui Rousseau, în Contractul social este respingerea lui față de ideea hobbesiană conform căreia voința legislativă a unui popor poate fi învestită unui grup sau individ care apoi acționează cu autoritatea lor, dar îi guvernează. În schimb, el consideră că predarea dreptului general de a se stăpâni unei alte persoane sau unui corp constituie o formă de sclavie și că recunoașterea unei astfel de autorități ar echivala cu o abdicare a agenției morale. Această ostilitate față de reprezentarea suveranității se extinde și la alegerea reprezentanților la adunările suverane, chiar și atunci când acei reprezentanți sunt supuși realegerii periodice. Chiar și în acest caz, adunarea ar legifera pe o serie de subiecte asupra cărora cetățenii nu au deliberat. Prin urmare, legile adoptate de astfel de adunări ar obliga cetățenii în termeni asupra cărora ei înșiși nu au convenit. Una dintre distincțiile cheie în Contractul socialeste între suveran și guvern. Suveranul, compus din popor ca întreg, promulgă legile ca expresie a voinței sale generale. Guvernul este un organism mai restrâns care administrează statul în limitele stabilite de legi și care emite decrete de aplicare a legilor în cazuri particulare. Dacă legile sunt concepute ca oamenii care stabilesc un cadru constituțional pentru societate, cu decretele guvernamentale cuprinzând treaba mai normală a „legislației”, atunci distanța dintre o republică rousseauiană și o democrație constituțională modernă poate fi mai mică decât pare la prima vedere. De fapt, instituția suveranului poate fi incompatibilă cu un model reprezentativ, în care puterea executivă a guvernului poate fi înțeleasă ca o impunere.  Deși o varietate de forme de guvernare se dovedesc a fi teoretic compatibile cu suveranitatea populară, Rousseau este sceptic în ceea ce privește perspectivele atât pentru democrație, cât și pentru monarhie. În schimb, el susține ideea că administrația de zi cu zi ar trebui să fie în mâinile unui subgrup al populației, ales de aceștia după merit.  Ultimul capitol al Contractului social expune doctrina lui Rousseau a religiei civile. Cititorii contemporani au fost scandalizați de ea, și în special de afirmația sa că adevăratul creștinism (original sau timpuriu) este inutil în stimularea spiritului de patriotism și solidaritate socială necesare unui stat înfloritor. În acest capitol Rousseau prescrie conținutul unei legi pe care trebuie să o aibă o republică justă. Pe de altă parte, ea echivalează cu acceptarea lui a inevitabilității pluralismului în materie de religie și, prin urmare, a toleranței religioase; aceasta este într-o oarecare tensiune cu încurajarea sa în altă parte a omogenității culturale ca mediu propice pentru apariția unei voințe generale, Rousseau insistând și asupra incapacității suveranului de a examina convingerile private ale cetățenilor.  Principiile religiei civile a lui Rousseau includ afirmarea existenței unei ființe supreme și a vieții de apoi, principiul că cei drepți vor prospera și cei răi vor fi pedepsiți și afirmația că contractul social și legile sunt sacre. În plus, religia civilă cere prevederea că toți cei dispuși să-i tolereze pe alții ar trebui să fie ei înșiși tolerați, dar cei care insistă că nu există mântuire în afara bisericii lor particulare nu pot fi cetățeni ai statului. Structura credințelor religioase în cadrul statului drept este aceea a unui consens suprapus: dogmele religiei civile sunt de așa natură încât pot fi afirmate de adepții unui număr de credințe diferite, atât creștine, cât și necreștine. În ciuda preocupării lui Rousseau pentru toleranța religioasă, acesta susține că cei care nu pot accepta dogmele pot fi alungați din stat. Acest lucru se datorează faptului că el crede că ateii, fără teamă de pedeapsa divină, nu pot avea încredere de concetățenii lor să se supună legii. El merge chiar mai departe, sugerând pedeapsa cu moartea pentru cei care afirmă dogmele, dar mai târziu se comportă de parcă nu le-ar crede. În concluzie, după popria-i mărtuisire, Contractul social face parte dintr-o lucrare mai mare, pe care n-a putut s-o termine. Prin el caută să stabilească originea şi ratiunea existenței statului, a puterii suverane, precum şi a drepturilor şi a naturii guvenelor. Rousseau face constatarea justă că voința generală şi puterea care o execută, adică guvenul, trebuie să fie de acord. Ca să te plimbi, trebuie s-o voieşti şi apoi să ai picioare. În stat tot aşa: voința aparține tuturor, membrii statului sunt capul; executarea vointei este treaba guvemului, care echivalează cu picioarele.